Aici pastram si poze cu maimuţe pentru urmaşi. Să nu fim confundaţi.

vineri, 3 iunie 2011

Felician Muresan ! Fosta glorie a echipei Universitatea Cluj

   Nu se puteau alege mai bune culori pentru „U” decît alb-negru. Destinul clubului a fost mereu astfel, cu bucurii si necazuri, cu titluri la tineret si juniori, cu retrogradãri inexplicabile, cu jucãtori care si-au pus amprenta definiv asupra viitoarelor generatii de „U”-isti. Marea familie a Universitãtii a trecut prin valurile vietii, însã întotdeauna a rãmas unitã. Iar unitatea lor a fost sustinutã mereu de spiritul acela regãsit în vorbele scrijelite pe zidurile din fata stadionului: „Mamã, te iubesc! Dar nu ca pe „U”!”
   Felician Muresan a fãcut parte dintr-o generatie atinsã de aripa geniului, de realizãri spectaculoase, dar si de atîtea destine tragice. O generatie surprinzãtoare de studenti „pe bune”. Majoritatea jucau dintr-o extraordinarã dorintã de a-si demonstra talentul coplesitor, fãrã a fi interesati de bunãstarea lor materialã. Jucau, cîstigau si erau recompensati cu un grãtar si-o bere, cu niste stofã sau cu un stilou de marcã. În deplasãrile mai importante purtau tricourile echipei de rugbi, care erau mai noi.
IERI....
Avea lumea la picioare / „Muri”, sau „Firu”, este un produs 100% al fotbalului clujean. Încã de mic, Muresan a fost „U”-ist. „Am parcurs fiecare etapã sub culorile lui „U”. N-am plecat din Cluj cã mi-au fost dragi si clubul si orasul”, se destãinuie timid cel care în presa vremii era considerat urmasul marelui Apolzan. La Cluj a avut parte de glorie, dar si de esecuri. Convocãrile la loturile nationale de tineret si juniori n-au fãcut decît sã confirme aprecierile elogioase care i-au fost aduse la acea vreme. „Dincolo de toate, m-am reîntors acasã, cu toate cã puteam sã plec la Brasov unde mi se promitea marea cu sarea: casã, serviciu, mie si familiei mele! Da’ cum era sã las eu Clujul si scoala?” se întreabã retoric „Muri”.

Ivansuc i-a mîncat zacusca / „Noi eram aici o familie”, îsi aminteste cu nostalgia celui care a trecut prin acele evenimente. La lotul de tineret i-a lãmurit pe multi sã vinã la echipã, expunîndu-le nu numai frumusetea orasului ci si spiritul „U”-ist si faptul cã „dupã ce ne-om lãsa de fotbal, dacã facem scoalã serios, ajungem toti oameni”. Si majoritatea dintre ei au ajuns medici, profesori, sau (în cazul lui Felician Muresan) ingineri. „În cantonamente mergeam cu cãrtile sub brat. Ne plãcea fotbalul, dar nici scoala n-o neglijam. Nu puteai sã vii sã zici: „mi-am picat examenul! Era o mare rusine...”, spune el. Firu mai povesteste cum cã, odatã, dupã antrenament, 5-6 bãieti în frunte cu Ivansuc si Petru Emil i-au fãcut o vizitã. „Si cum nu ne-au gãsit acasã, au intrat în beci si ne-au mîncat ce-au gãsit pe-acolo. Au lãsat si un biletel, semnat de Zoli, parcã-l vãd si acum: „Vã multumim frumos pentru slãninã si zacuscã, au fost foarte bune!”. Mama si tata nu s-au supãrat. Ba din contrã erau bucurosi cã prin zacusca aia i-au fãcut pe bãieti sã se simtã ca acasã, ei fiind veniti care de pe unde!”, îsi aminteste cu lacrimi în ochi Muri.
Operatii experimentale / Într-un meci cu Algeria la Bucuresti, Felician Muresan se accidenteazã: „Aveam un jucãtor de culoare pe partea mea, care m-a fugãrit tot meciul ca pe hotii de cai, nu exagerez”, povesteste Firu. Atunci a simtit cã genunchiul sãu cedeazã si i-a solicitat antrenorului, profesorul Angelo Niculescu („nu accepta sã-i spui decît dom’profesor, cã de-i ziceai maistre zicea cã el nu-i cizmar”) schimbarea imediat dupã pauzã. Muresan face deplasarea la Iasi în campionat si la încãlzire se produce catastrofa: rupturã de menisc. „La scurt timp, postasul îmi trimite niste bani de la Federatie ca indemnizatie de efort. Ies în oras si strîng bãietii la Conti sã-i cinstesc si aflu cã numai eu am primit. Mai tîrziu am aflat cã dintre toti numai eu am fost recompensat pe motiv cã am fost cinstit si am renuntat doar cînd accidentarea era gravã”, îsi aminteste Muri.
Operatiile care au urmat, în 1960 si 1962, n-au fost reusite. Este un ghinion teribil pe capul unui jucãtor tînãr, în plinã ascensiune, sã-si încheie cariera sportivã în urma unor operatii care astãzi sînt de cele mai multe ori banale. „Atunci însã erau alte vremuri, alte tehnici si ...asta a fost!”, explicã Muresan.

Fotbal de plãcere / A jucat fotbal nu pe bani, ci pe stofe, pe stilouri, grãtare si pe cîte o bere. Mai primea indemnizatii de efort în bonuri de masã, dar le schimba la Conti pe bani pentru a-si ajuta familia. Clubul si diriguitorii judeteni i-au dat o casã, drept rãsplatã pentru o carierã exceptionalã, atît cît a durat. Muresan a terminat Facultatea de Constructii, s-a cãsãtorit cu o profesoarã de limba românã de la „Bãlcescu”, a adus pe lume un fiu, a construit prin Ardeal scoli, spitale, case. Este mult? Este putin? Si sã nu uitãm, alãturi de Petru Emil, Mateianu, Mircea Luca, Ivansuc, toti Cîmpenii si toti ceilalti mari „U”-isti care au trecut prin potcoava clujeanã si-a sãpat indistructibil numele în istoria acestui club atît de iubit! Dar aceasta a fost perioada ALBÃ. 


AZI...
Dupã accidentare si dupã operatiile nereusite, Felician Muresan a fost nevoit sã se retragã din activitatea competitionalã. Universitatea l-a „exmatriculat”. S-a simtit trãdat de toate acele simboluri pe care le-a sustinut si cãrora si-a dedicat copilãria si tineretea. Dar, cine sã suporte mai bine loviturile decît un fundas care tinea pe pieptul sãu echipa? Si a înteles cã e timpul sã facã ceea ce a învãtat în scoalã, în facultate, cã doar n-a fost numai jucãtor la „U” ci si student. Astfel, s-a apucat de constructii. A construit prin jurul Clujului, pînã la Dej si Sibiu si prin tot Ardealul pînã a iesit la pensie. Cu inima însã, a rãmas aproape de „U”! Oriunde a ajuns, oriunde a construit, tot la „U” s-a gîndit.
Urma o bãtrînete linistitã, cu un TV cu diagonala mare ca sã poatã urmãri meciurile din sportul care i-a adus atîta satisfactie si în curînd, odatã cu promovarea Universitãtii, plimbãrile la stadion. Destinul însã, avea sã loveascã din nou, atît de tragic: Probleme medicale, evacuarea din casã, promisiuni neonorate.


Uitarea / Oare pentru Felician Muresan, un om în cãrucior acum, dar pentru care s-a cîntat de cîteva ori Imnul României, nu se poate face chiar nimic?
Nu putem încheia fãrã cuvintele profesorului Bodea, care spunea despre Muresan: „Firu a fost la fel de talentat ca Petru Emil, Zoli Ivansuc sau Viorel Meteianu. A avut o soartã mai putin fastã, dar nu atît de tragicã precum a celor mentionati mai sus sau ca a celor care vremelnic ne-au pãrãsit. Însã, Felician Muresan este în viatã si-si duce crucea cu demnitate”, încheie Bodea.
EPILOG
Un mare filosof român, Mihail Ralea, spunea cã omul nu se deosebeste semnificativ de animale prin graiul articulat, ci, mai ales, prin faptul cã uitã. Avem aceastã mare calitate, de a uita. Este permis sã-l uitãm într-un colt al memoriei pe Felician Muresan ?
„Am uitat...” pare a fi mottoul politicienilor români în încercarea adesea disperatã de a obtine un nou vot de la popor. A-i uita însã pe cei care au clãdit orasul pe care îl conduci, si ascuns în birocratie si alte probleme zilnice cum ar fi zborul la Bucuresti sau „incompetenta” unor functionari din subordine, sã amîni la nesfîrsit o problemã atît de stringentã ca viata unui mare campion, este impardonabil!
GH.I.BODEA: „Firu meritã tot respectul“
 Istoricul Gheorghe I. Bodea, îsi aminteste:
Era un bãiat frumos si cu un plasament foarte bun. Mereu convocat la loturile nationale, revenea întotdeauna la Cluj, acasã. Nu-l interesau ofertele desi erau destul de multe. Finalul carierei a fost însã unul stupid. Pentru onoarea cu care a iesit din fotbal, pentru munca depusã dupã ce n-a mai fost fotbalist, pentru faptul cã este unul dintre putinii care mai trãiesc din acea generatie superbã, Felician Muresan meritã stima noastrã. Si nu meritã sã fie uitat, ci sã fie ajutat acum cînd este la greu”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu